Si, totuși, un schelet fumând?! Este un alt fel de a zice Born to be wild?

Puține sunt cazurile în care opera în sine să fi fost devorată doar de personalitatea celui care a creat-o. Mie, personal, mi se întâmplă adesea să mă trezesc, cu gândul sau nu, în fața unui tablou și să dezvolt un soi de amirație prin neînțelegere.

Așa se întâmplă că într-o după amiază pe când citem ,, La gente feliz lee y toma cafe,, mă trezesc dusă cu gândul departe la tabloul lui Van Gogh Craniul cu o tigară arzând.

Acesta, așa cum arată datele biografice ale pictorului și mai ales literatura de specialitate, a fost creat intre 1985-1986 în timp ce studia în Antwerp. Se știe că în acea perioadă a studiat îndeaproape, printre altele, și scheletul , pentru a se familiariza cu anatomia ființelor umane. Dar de la a studia anatomia pana la a face o gluma morbidă, cred că e doar un pas, este de altfel și cea mai convențională și des intâlnită interpretare.

Dacă este să mă iau după primele gânduri apărute în minte cu privire la acest tablou, cred că adus in zile noastre e o anti reclamă perfectă pentu tutun. Pe de altă parte, mă gândesc la “Satra”lui Z. Stancu, care iși alina durerile frigului prin cel mai fin tutun, rămas după mii de peripeții în timpul războiului. Dar parcă mă limitez la un joc conștient de-a moartea și nu vreau să îmi fac loc aici să vorbesc despre asta.

Van Gogh mă invită, parcă, să depășesc contradicțiile și să îmi asum riscul, să îi recunosc entuziasmul și să zic ca da, ori de câte ori privesc pictura mai sus menționată recunosc un om revoltat, pe moarte, pe viață, un soi de revoltă “ fară speranta”, care la final nu aduce altceva decât contemplația.

Guest Post scris de Paula

Sursa foto: Wikipedia